Ego-ul și asumarea Responsabilității

Când mintea aude că ego-ul sau individualitatea nu există, intră în defensivă. Este vorba de un mecanism natural de apărare încorporat în minte. Acest mecanism se activează fiindcă imediat ce individualitatea sau ego-ul sunt conștientizate ca iluzii, mintea își pierde combustibilul ancorat în dualitate care o face să plimbe gânduri. Este natural ca mintea să nu poată renunța la venerarea care i se acordă. Așa că în momentul în care mintea ia contact cu: „Ego-ul este o iluzie”, își folosește toată forța pentru a construi cele mai relevante posibil argumente. 

Argumentul care apare cel mai des din mentalul colectiv este cel al responsabilității. Moment în care mintea spune așa: „Dacă <<eu>> și <<tu>> nu există și sunt doar niște iluzii, înseamnă că nu mai rămâne nimeni care să își asume responsabilitatea. Deci nimeni nu este responsabil pentru nimic. Fără asumarea responsabilității lumea ar fi un haos. Deci iată de ce <<eu>> și <<tu>> ca individualități există. Pentru ca să aibă cine să își asume responsabilitatea”. 

Tiparele din mintea colectivă pot fi identificate ușor atunci când în prezența adevărului, folosind mai multe canale, mintea livrează același contra-argument dintr-o postură defensivă reflectând opoziție. Mintea fiind duală, nu poate reflecta altfel despre experiența de viață decât folosind opuși. Dacă opușii sunt recunoscuți drept iluzie, mintea trece printr-o fază de liniștire.

Tot programele din minte, consideră ego-ul sau individualitatea ca fiind ceva. Trupul este o formă de energie. Mintea este o formă de energie. Dar ego-ul(individualitatea) nu este nimic. Este doar un concept generat de minte pentru ca dualitatea să aibă sens. Tot în minte. 

Aceeași minte are impresia că renunțarea la ego presupune renunțarea la o formă de energie care există și căreia i se mai spune personalitate sau individualitate. În realitate, renunțarea la ego presupune conștientizarea faptului că ceva despre care se credea că există, de fapt nu există. Asta e tot. 

Metafora cu rol de dezabstractizare a ideii de non-existență a ego-ului este cea a imaginării unui cub. Mintea se poate folosi de forța ei și de gândurile care o alcătuiesc pentru a-și imagina un cub. Mai apoi se poate imagina și o culoare pentru cub, niște dimensiuni și tot felul de alte caracteristici. Faptul că mintea își imaginează cubul și îi știe toate caracteristicile asociate, nu înseamnă că acel cub există și în materie. 

Exact la fel, mintea își imaginează și ego-ul sau individualitatea. Faptul însă că mintea își imaginează că ego-ul sau individualitatea există, nu înseamnă că ego-ul și există ca formațiune energetică vizibilă sau invizibilă. După cum a mai fost spus, trupul este măcar o formă de energie, mintea este o formă de energie, Conștiința este și ea o formă de energie, dar ceea ce se numește ego, nu este decât rezultanta unui set de gânduri. Nu setul de gânduri în sine. Ci o non-existență imaginată de un subset de gânduri din minte. 

La contactul cu paragrafele de mai sus, sau la contactul cu niște înșiruiri energetice asemănătoare, mintea ripostează. Iar dintre tematicile preferate de revoltă, două se remarcă prin repetiție. 

Una dintre aceste tematici zice așa: „Păi dacă <<eu>> și <<tu>> nu există și sunt doar niște iluzii, atunci care e rostul? De ce mai facem ceea ce facem? De ce apare un articol precum acesta în Existență? De ce? De ce? De ce?”. 

Răspunsul este următorul: Conștiința se experimentează pe ea însăși animând diverse forme. Acesta este rostul. 

S-ar putea intra în detalii cu privire la elucidarea primei nedumeriri, dar subiectul prezentului articol este altul. Subiectul articolului îl constituie elucidarea celeilalte tematici care zice așa: „Dacă ajung alcoolic sau violator înseamnă că nu am nicio responsabilitate, nu? Doar câmpul Conștiinței a hotărât acest lucru. A crede că <<tu>> și <<eu>> nu există te duc în zona completei lipse de responsabilitate. Ca să ai responsabilitate ar trebui să fii <<tu>>. Dar dacă <<tu>> nu există, atunci cine să fie responsabil?”

Este fascinant cum, de unde mintea nu dădea doi bani pe responsabilitate, atunci când se simte amenințată, vrea dintr-o dată să își asume responsabilitatea. Este ca și cum în contact cu afirmația: „Ego-ul și individualitatea sunt o iluzie”, mintea spune: „Bine gata, mă predau, fac orice, îmi asum până și responsabilitatea, numai dă-mi voie să fac ceva”. Pe undeva își face chiar apariția frica de non-existență care este întreținută de către minte, frică de non-existență care este pe alocuri sinonimă cu frica de moarte. De fapt, Viața este eternă, și Viața nu are cum să nu mai fie, ci doar își schimbă forma într-un infinit și armonios dans al energiilor. 

Este imposibil ca dacă acum ești, cândva să nu mai fii. Ești Conștiința, iar acest câmp există dintotdeauna în atemporalitate. Recunoașterea drept câmpul infinit al Conștiinței este Veșnicie. Numai recunoașterea ca fiind „eu”, ego sau individualitate întreține frica de a nu mai fi. Fiindcă într-adevăr ego-ul moare. Conștiința este însă Viața însăși și este eternă.

Totuși ultimele două paragrafe nu lămuresc cu nimic care e treaba cu e ego-ul și responsabilitatea, așa că diversele faze posibile vor fi luate pe rând în continuare: 

1. Recunoașterea drept individualitate (ego) și absența oricărei responsabilități

Această posibilă fază care este experimentată în Existență este în același timp și dovada că recunoașterea ego-ului drept real sau drept iluzie nu are nimic de-a face cu responsabilitatea profundă. Și asta pentru că se poate foarte bine ca iluzia ego-ului și a individualiății să fie crezută. Nici măcar să nu se fi auzit vreodată faptul că ego-ul sau individualitatea sunt iluzii. Iar din această postură în care apare identificarea ca fiind individ, ca fiind separat de restul existenței, să nu intervină niciun fel de asumare a responsabilității. 

Aceasta este postura în care omul așteaptă să facă alții ceva pentru ca să se rezolve diverse situații. Dacă este întrebat despre responsabilitate, spune că nu a avut condiții, nimeni nu l-a ajutat, în România nu se poate face nimic dacă nu furi. În principiu toți ceilalți sunt vinovați și responsabili, în afară de el. 

În această etapă recunoașterea drept individualitate și ego merg foarte bine mână în mână cu lipsa de responsabilitate. Este faza lui: „Ceilalți sunt responsabili și de obicei și vinovați, nu eu”. 

2. Recunoașterea drept individualitate (ego) și asumarea unei responsabilități individuale

Această etapă este caracterizată de frazarea: „Eu sunt responsabil pentru ce fac eu, iar ceilalți sunt responsabili pentru ce fac ei”. Lumea este văzută ca fiind alcătuită din mai multe ego-uri sau individualități care interacționează între ele. Iar fiecare este responsabil pentru ce experimentează în lumea lui. „Ce experimentează ceilalți nu e responsabilitatea mea” este o frazare des întâlnită pentru această etapă. Eu sunt responsabil doar pentru ceea ce fac, spun, gândesc și decid eu. 

Este o etapă și perspectivă mai apropiată de adevăr în care se folosește forța pentru ca lucrurile să fie mișcate, și uneori chiar se experimentează ceea ce se numește progres. 

3. Recunoașterea drept individualitate (ego) și asumarea unei responsabilități totale. 

Aceasta este etapa la care literatura de dezvoltare personală face de obicei referire prin: „Asumare de responsabilitate 100%”. Există chiar destul de multe cărți și cursuri care invită individul(ego-ul) să își asume responsabilitatea 100%. 

Din punct de vedere experiențial este poate cea mai ciudată etapă. Fiindcă ego-ul, fiind o construcție limitată și iluzorie face niște artificii pentru a se deschide înspre o asumare de responsabilitate 100%, înspre o asumare totală a resposabilității. 

Totuși oricât de paradoxal ar fi în experiență, se poate ca ego-ul să fie menținut aproape intact și să se și exerseze o asumare de responsabilitate totală. De fapt însă, chiar dacă ego-ul afirmă: „Îmi asum responsabilitatea pentru tot. Sunt responsabil pentru tot ceea ce experimentez în realitatea mea”. Tot rămân câteva procente de neasumare de responsabilitate pentru care se duc niște lupte mentale colosale. Mintea face echilibristică pentru a împăca paradoxul. 

Este suficient ca mintea să fie văzută ca o entitate colectivă(cum și este de altfel) alcătuită din conștient, subconștient și inconștient, și atunci în 99% din cazuri ego-ul poate exercita asumarea de responsabilitate totală. Doar că atât timp cât iluzia ego-ului este menținută, responsabilitatea nu poate să fie niciodată totală la modul deplin. Ego-ul, pe lângă faptul că este o construcție iluzorie, presupunând că iluzia este crezută, ego-ul este prin definiție limitat. Ceva limitat nu își va putea asuma niciodată responsabilitate nelimitată sau totală. 

4. Recunoașterea drept Totalitate (Conștiință) și asumarea unei responsabilități totale.

Numai în cazul în care ego-ul este recunoscut drept iluzie, intervine identificarea ca fiind câmpul Conștiinței însuși, câmp care este infinit. Iar fiindcă Totul este conținut în infinit, Conștiința însăși își poate asuma cu adevărat responsabilitatea totală pentru toate gândurile, acțiunile și deciziile care apar spontan în interiorul ei. 

Când iluzia lui „eu” este dată la o parte și această cufundare deplină în totalitatea Conștiinței intervine, atunci chiar nu mai există nimic care să nu se petreacă în tine(„tine” văzut drept Conștiință). De abia atunci intervine o asumare de responsabilitate totală. Fiindcă nu mai există un „eu” sau un „tu” și fiecare e cu ale lui. Ci există o singură Ființă, care este Viața însăși, și care se experimentează pe ea însăși animând diverse forme. 

Această stare poate fi înțeleasă experiențial dintr-o postură de dincolo de minte sau de non-minte. Iar mental poate fi înțeleasă dacă măcar dualitatea a fost recunoscută drept iluzie. Altfel, asupra recunoașterii ca fiind însăși câmpul Conștiinței(absența ego-ului) vor fi proiectate raționamente duale care creează o ierarhie a importanței și o împărțeală în asta e bun și asta e rău, și totul este dus în derizoriu părând, din punctul de vedere al minții, că nu are niciun sens. 

Totuși conștientizând cele patru posibile etape, poate deveni clar și pentru minte că a crede sau nu în iluzia ego-ului nu are nicio legătură cu cât de multă sau puțină responsabilitate este asumată. Poate interveni și chiar intervine des situația în care iluzia lui „eu” este crezută, la pachet cu refuzul de asumare a oricărei responsabilități. 

***

Ego-ul este o iluzie. Este natural ca la auzul acestei vești mintea să intre în defensivă fiindcă se simte atacată. Adevărul nu atacată însă și nu necesită apărat. Adevărul doar este. Iar prin lumina adevărului care este iubirea, tot mai mult din vălul iluziei este dat la o parte pentru ca trăirea vieții să fie puțin mai aproape de starea de Conștiință pură. 

Procesul este oricum spontan și reflectă spontaneitatea Conștiinței însăși. Totul se petrece pentru ca Totalitatea să se poată experimenta pe ea însăși, folosindu-se în acest proces de animarea diverselor forme. Noi nu suntem însă nici formele și nici mintea. Nu suntem nici măcar observatorii tuturor acestora, ci suntem Conștiința însăși. 

Pentru confirmarea în experiență subiectivă a celor lecturate aici, care pot să pară abstracte, se recomandă „lărgirea pauzei dintre gânduri” prin metodele pe care oricine le are la dispoziție astăzi și care sunt conexe cu practica meditației. Când ceea ce se numește „pauza dintre gânduri” va fi suficient de mare, realizarea Totalității și recunoașterea drept Infinitul Conștiinței va interveni natural. 

Cosmin-Constantin Cîmpanu