Sindromul victimei

Victima este cea care consideră că nu are niciun fel de control asupra a ceea ce i se întâmplă, asupra a ceea ce trăiește și felului în care arată viața sa. Victima se simte urmărită de ghinioane, ca și cum toate relele i s-ar întâmpla numai ei în mod intenționat, ca și cum viața și lumea ar avea ceva împotriva ei; este cea care se plânge mereu, însă nu face nimic pentru a soluționa problemele cu care se confruntă.

Puși față în față cu o situație problematică sau cu o nemulțumire personală, alegem, în general, una din aceste două opțiuni: căutăm activ soluții și schimbăm situația ori rămânem în situația respectivă și ne plângem (opțiune pe care mulți oameni o aleg, însă care nu este deloc constructivă). Desigur că există și o a treia opțiune, și anume să acceptăm ceea ce nu putem schimba și să găsim o manieră de a face pace cu asta și a trăi cât mai frumos. Însă acest tip de abordare se referă tot la căutarea de soluții, pentru că, da, în momentul în care constatăm că nu de noi depinde ca situația să se schimbe, sau cel puțin nu acum, acceptarea devine o soluție. Însă victima nu poate trăi niciodată în pace sau mulțumire, pentru că nici nu acceptă, nici nu schimbă ceea ce nu îi este pe plac, dimpotrivă, poate dramatiza mai mult decât e cazul o situație și de cele mai multe ori această atitudine atrage după sine și mai multe probleme.Victima se plânge, dă vina pe alții și își găsește scuze și explicații pentru că nu își asumă responsabilitatea pentru viața sa. Chiar dacă ea este răspunzătoare de propriile acțiuni, caută justificări pentru rezultatele obținute. Dacă un lucru nu merge bine, sigur altcineva sau altceva este de vină, ori altcineva a împins-o de la spate, a determinat-o și provocat-o să acționeze astfel. Însă, ceea ce se întâmplă în momentul în care îți iei viața în propriile mâini, este următorul lucru: constați că nu mai ai pe cine să dai vina.

Chiar dacă aparent și-ar dori o salvare (miraculoasă), victima, de fapt, nu acceptă ajutor din partea altora – orice soluție propusă ori discuție prin care i se evidențiază partea sa de responsabilitate este întâmpinată cu o atitudine defensivă, cu nemulțumire, cu și mai multă victimizare: „da, însă tu nu înțelegi; nimeni nu mă înțelege”, „e greu”, „nu pot”, „de parcă mie îmi convine situația” și clasicul „da, dar…”. Orice efort pe care îl depui pentru a o ajuta, orice sfat și sugestie sunt desființate din start – victima va găsi motive pentru care toate acestea nu vor funcționa, va căuta argumente prin care să-ți demonstreze că problemele sale sunt imposibil de rezolvat, unice, de neînțeles. Este ca și cum i-ar invita pe alții să o ajute prin felul în care se plânge în permanență și prin dramatizările sale, doar pentru a le arăta că orice încercare de ajutor din partea lor este sortită eșecului, este ignorată, minimalizată, întâmpinată cu ostilitate. Acest lucru se întâmplă pentru că victima nu își dorește de fapt să nu mai fie victimă, să-și rezolve problemele și să trăiască în armonie, ci își dorește să fie compătimită și să primească atenție din partea altora. Pentru a se elibera de acest tipar mental și atitudinal, în primul rând trebuie să-și asume responsabilitatea pentru viața sa, să înțeleagă faptul că nu alții sunt de vină pentru felul în care trăiește, însă acest lucru presupune renunțarea la comoditate și adoptarea unei atitudini proactive. Și, cum este mult mai simplu să dăm vina pe alții justificându-ne, astfel, nefericirea, nu suntem toți dispuși să preluăm controlul asupra vieții noastre.

Mentalitatea de victimă implică o viziune nefastă asupra vieții – oamenii sunt răi și au ceva împotriva noastră, lumea este un loc plin de pericole care te pândesc la tot pasul, sigur ceva rău urmează să se întâmple, numai alții au noroc ș.a.m.d. Este ca și cum victima ar atrage în viața sa oameni și conjuncturi care să-i valideze acest statut – putem vorbi de acceptarea relațiilor  abuzive, de alegeri care sunt nepotrivite pentru ea chiar dacă alte opțiuni mai bune îi sunt accesibile, de renunțări și sacrificii nesolicitate, adică alte motive de a se victimiza: „după cât m-am sacrificat eu pentru tine…”, de comportamente autodistructive care reprezintă noi prilejuri de suferință autoindusă.

Această mentalitate se dezvoltă în timp (nu este o trăsătură înnăscută) ca urmare a felului în care am fost educați și a experiențelor de viață prin care am trecut. Un copil care are drept model o „victimă”, poate să preia cu ușurință acest gen de atitudini și comportamente.

Un copil care a suferit nenumărate abuzuri pe parcursul vieții sale poate, de asemenea, să învețe că este o persoană lipsită de putere care nu poate controla nimic din ce i se întâmplă, chiar dacă acum a depășit etapa copilăriei. Ca adult, poate căuta să se apropie de persoane care seamănă cu părinții săi, chiar dacă aceștia l-au abuzat, pentru că acesta este modelul de intimitate, de relaționare cunoscut de el, perpetuând astfel tiparul relațional victimă-abuzator. Astfel, copilul abuzat și lipsit de putere poate rămâne la vârsta adultă tot o „victimă”, în felul acesta răzbunându-se într-o manieră inconștientă pe părinții săi – cei care l-au rănit. Credința distructivă care se află în spate este următoarea: „este vina voastră pentru cum sunt eu acum; sunt disfuncțional pentru că voi nu ați știut să mă creșteți, așa că suportați consecințele”. Este ca și cum ar căuta să se răzbune, să i se facă dreptate, însă face acest lucru într-o manieră profund autodistructivă, întorcând toate emoțiile negative și frustrările împotriva sa. Prin suferința pe care și-o induce speră ca ceilalți să își dea seama de răul pe care i l-au cauzat.

Copilul abuzat crește cu mentalitatea că lumea și viața este nedreaptă (din cauza nedreptăților la care a fost supus de către părinții săi). Simțindu-se lipsit de putere, în momentul în care se va confrunta cu anumite dificultăți sau eșecuri în viață, va spune „știam eu că așa va fi / că îmi va merge rău / că viața este nedreaptă”, în felul acesta validându-și de fiecare dată viziunea pe care deja și-a format-o încă din copilărie. Va avea tendința să renunțe – „ce rost are să mai încerci, dacă oricum vei eșua?”, să se autosaboteze, să se plângă, să-și perpetueze neputința învățată. Este ca și cum și-ar crea realitatea în funcție de această credință, de această profeție care se împlinește de la sine.

Un copil neglijat sau care nu se simte iubit poate învăța că prin suferință poate atrage atenția pe care și-o dorește, de exemplu: „doar atunci când mă îmbolnăvesc / sufăr / sunt neputincios, părinții mei sunt alături de mine”. Copilul observă că părinții devin mai buni cu el atunci când acestuia nu-i merge bine. Această credință la vârsta adultă se poate manifesta prin căutarea situațiilor care să îl mențină în starea de suferință pentru că în acest fel va primi atenție, afecțiune sau sprijin din partea altora.

Acest complex al victimei se referă, așadar, la anumite tipare cognitive și comportamentale care încep a se forma încă din copilărie, întărindu-se cu timpul, și care influențează viața individului sub toate aspectele sale. Cu toții am întâlnit persoane care, la un moment dat al vieții lor, poate că au fost mult mai înclinate înspre victimizare, manifestând o anumită stare de neputință temporară, însă în cazul celor care au acest complex, atitudinea și mentalitatea de victimă reprezintă filtrul prin care ei se privesc pe sine, lumea și viața, definindu-le într-o foarte mare măsură personalitatea. Victima are impresia că toți din jurul ei sunt mult mai norocoși, mai fericiți, mai bogați, mai împliniți decât ea, și chiar și atunci când lucrurile par a merge bine, tot reușește să găsească motive de a se plânge. Îi învinovățește pe cei din jur pentru felul în care se simte și îi atacă mai ales când este criticată. În acest fel, critica, deși constructivă, nu face altceva decât să o supere și să o înfurie. Victima nu dorește să-și analizeze viața, felul de a fi sau problemele pentru a face anumite schimbări, deoarece oricum nu consideră că responsabilitatea îi aparține.

De ce, totuși, o persoană în suferință preferă să rămână acolo în loc de a schimba ceva? După cum am arătat în rândurile anterioare, victima chiar crede că nu există soluție sau, mai degrabă, nu vrea să accepte că ar exista soluții la problemele sale. Ea chiar se simte nedreptățită și rănită și crede că nu stă în puterea ei să-și ia viața în propriile mâini. Însă aceste credințe s-au format ca urmare a unor experiențe de viață cărora persoana nu a putut să le facă față în copilărie și, pentru a se apăra, pentru a supraviețui, a deprins aceste tipare de gândire și comportament. Pentru a schimba aceste tipare este necesar ca persoana să conștientizeze faptul că neajutorarea este o caracteristică tipic copiilor, și că schimbarea acestora implică ieșirea din starea eului de Copil și îmbrățișarea stării eului de Adult. Un adult nu se poate simți neajutorat, cel care se simte așa este copilul interior.

Implică, de asemenea, conștientizarea beneficiilor secundare ale rolului de victimă, precum faptul că cei din jur se pot purta cu noi cu mânuși pentru a evita să ne supere ori să ne confrunte, putem să obținem într-o manieră mult mai ușoară ce ne dorim (manipulându-i pe alții prin „neputința” noastră), compasiunea sau atenția pe care o primim de la cei din jur, faptul că alții își asumă responsabilitatea pentru problemele noastre și noi rămânem în bula noastră confortabilă și călduță ș.a.m.d. Însă, există și reversul medaliei, pentru că victima atrage agresorii și nu întotdeauna neputința stârnește în oameni compasiune, ci agresivitate.

Este de preferat să facem alegeri conștiente, în loc de a ne lăsa ghidați de mecanisme iraționale îngropate în inconștient. Însă, pentru ca acest lucru să se întâmple, trebuie să renunțăm la ideea că suntem neajutorați, că nu avem niciun fel de putere interioară. Să ieșim din acest cerc vicios al autosabotării și să fim sinceri cu noi înșine. Să nu mai depindem de alți oameni, să nu ne mai punem fericirea în mâinile lor și să nu mai așteptăm să fim salvați. Da, putem cere ajutor dacă simțim nevoia, însă nu este în regulă să ne așteptăm ca ceilalți să-și asume responsabilitatea pentru problemele noastre și să le rezolve în locul nostru. Sigur, mulți ar putea spune „dar nu am încredere în mine, nu cred că mă voi descurca de unul singur”, „aș vrea să fac asta, dar nu cred că pot”. Ei bine, încrederea se câștigă prin acțiune. Poate că nu te vei simți niciodată cu adevărat pregătit ca să faci acea schimbare, poate că vei continua să amâni să faci ceva pentru că aștepți ziua în care te vei simți mai încrezător. Lucrurile nu așa funcționează. Ai mult mai multă putere în interiorul tău decât ți-ai putea imagina și, crede-mă, în momentul în care „vei lua taurul de coarne” și te vei confrunta cu acele lucruri de care acum te temi, vei constata că nu este nici pe departe atât de înfricoșător și greu precum ți-ai imaginat tu. În zilele noastre, nu ne mai putem permite luxul de a fi și a trăi ca niște victime. Să ne amintim că, deși nu putem controla întotdeauna circumstanțele, putem să controlăm felul în care răspundem în fața acelor circumstanțe. Iar aceasta reprezintă, în definitiv, o mare libertate umană ce ne sporește sentimentul puterii interioare.

Dacă vrem să ne stăpânim viața, dacă vrem să transformăm în realitate acel viitor pe care acum îl avem doar în visurile noastre, trebuie să ne depășim comoditatea, pasivitatea, lipsa de încredere și credințele negative care ne blochează evoluția. De asemenea, nu suntem responsabili numai pentru ceea ce facem, ci și pentru ceea ce NU facem. Lipsa acțiunii este tot o decizie pe care trebuie să ne-o asumăm.

Puterea este în mâinile tale!

Tu ce alegi? Să fii o victimă sau un învingător în fața vieții?

Dr. Ursula Sandner